E pe lista de rezoluții de vacanță a tuturor. Și, dacă (nu-mi dau seama de ce) pe a ta nu e, ar trebui s-o treci urgent. Cu toate casele sale colorate și terasate, cu livezile cu lămâi gigantice și măslini pe lângă care treci în drum spre plajă, coasta amalfitană e mult peste orice ai putea să te aștepți, să-ți dorești sau să visezi vreodată.

Text de: Raluca Dumitra pentru Beau Monde Style

E chinuitor pentru mine, poate mai chinuitor decât orice alt articol pe care l-am scris vreodată despre o destinație de vacanță, să mă găsesc la aproape o lună de când am revenit de pe coasta italiană, în fața unui laptop, în București, și să scriu despre asta.

mamma mia opener 2

Îmi închipui inevitabil cum ar fi fost să tastez aceste rânduri dintr-un șezlong de pe terasa de la etajul vilei pe care am închiriat-o timp de o săptămână în Ravello, poate cel mai frumos orășel de pe Amalfitană. În timpul ăsta, singura mea grijă ar fi fost să trag copertina de soare și să mă pierd în priveliștea întregii coaste care mi se așternea la picioare fără ca eu să fac nimic. Dar ăsta e un plan la care încă lucrez.

PRIMA ÎNTÂLNIRE

Pentru că în ultimii trei ani toate vacanțele mele s-au derulat în doi și via avion, anul ăsta am zis că se cere o extravaganță. Adică un concediu în varianta extinsă, și cu prietenii buni, cu mașina, în care să tot conducem, să ne oprim unde vrem noi și să vedem ce vrem noi. Între Coasta Dalmațiană, Lanzarote și alte propuneri care au fost aruncate pe masă într-o seară la o sticlă de vin, nimeni nu a mai avut nimic de obiectat când am adus în discuție Italia, cu a ei Coastă Amalfitană.

Toată lumea își dorea să ajungă acolo. Planul era simplu: 2.300 de kilometri (x2 dus-întors) de condus, o oprire în Zagreb la dus și două, în Veneția și Belgrad, la întoarcere, plus vara la care visam cu toții de ceva vreme și pentru care reușeam în sfârșit să ne aliniem planetele de concediu.

Am ales să stăm în Ravello, un orășel cochet, situat ceva mai sus pe coastă, fără ieșire (foarte) directă la mare, dar cu o priveliște care te lăsa mut. Și a fost una dintre cele mai bune decizii pe care, deși în necunoștință de cauză la vremea respectivă, puteam să le luăm. Pentru că, spre deosebire de majoritatea orășelelor și stațiunilor care sunt la mare, unde, inevitabil, fluxul de turiști e mai greu de digerat, în Ravello e cu totul altă poveste.

Orășelul e ca un tablou, ca o icoană dacă vrei, atârnată în cui undeva deasupra întregii coaste, și în care ajung doar norocoșii. Cocoțat pe stânci, Ravello păstrează încă tradițiile unui orășel tipic italian. La orice oră din zi, oamenii sunt îmbrăcați foarte cochet, la măcelăria din centru găsești cele mai bune bucăți de vită pe care o să le mănânci vreodată – mergi pe recomandarea măcelarului, adaugă multă rucola și vinul specific regiunii și experiența o să fie completă –, iar doamnele se opresc la povești cu vecinele care întind rufele pe balcon, în timp ce urcă pe străduța îngustă care duce la supermarket.

ravello

Spuneam mai devreme că Ravello nu are ieșire (foarte) directă la mare pentru că, în realitate, cum totul e în trepte și în pantă acolo, există niște scări care te duc la plajele din cele mai apropiate orășele de jos, Minori sau Amalfi. Orice localnic îți va zice că în 20-30 de minute ai și ajuns, la fel cum a făcut-o și gazda noastră, Rossella, însă pentru un nonamalfitan, neobișnuit cu viteza și altitudinea locală, va dura ceva mai mult.

Desigur, poți oricând merge cu mașina sau cu autobuzul, însă nu se va compara cu ce vei vedea pe acele trepte înguste. Este, practic, un drum în scări, de un metru lățime, printre casele terasate ale localnicilor. Cobori puțin și ai vedere, aproape intruziv, aproape ca un voyeur, la șezlongurile de sub bolta de viță din curtea cuiva, te mai odihnești, mai mângâi pisica de pe preșul altcuiva și aproape ești în livada cu lămâi gigantice (de dimensiunea unui pepene galben bine făcut, poate chiar mai mari) a altui localnic.

Și, deși a fost, cred, momentul în care mi-a fost cel mai sete în viața mea (ia-ți apă la tine, atât îți zic) și ne-am ales cu toții cu o febră musculară la gambe care ne-a ținut până la finalul vacanței, nu regret nicio clipă că am ales să coborâm acele trepte. E unul dintre cele mai frumoase drumuri spre mare pe care le-am parcurs vreodată.

VIAȚA PE COASTĂ

Apropo de plaje, ar trebui să știi că sunt micuțe, multe, majoritatea private și îți oferă o experiență completă de food&dining, astfel încât singura ta grijă să fie dacă te-ai dat cu suficientă loțiune cu FPS sau dacă mai ai gheață în cocktail. Noi am încercat plajele din Minori, Amalfi, Atrani și Positano, ultimul dintre orășele fiind și cel care mi-a mers la inimă aproape la fel de mult ca Ravello, căruia îi făcea competiție în termeni de eleganță și nivel

de sofisticare. E ceva pe aleea aia circulară (singura stradă din oraș, în rest sunt numai trepte) care coboară la plaja mărginită de restaurante impecabile, cu priveliște la casele superbe colorate și terasate, care îți dă un sentiment straniu și perfect de apartenență și familiaritate. La fel ca în Ravello, și în Positano, supranumit de decade bune „locul de joacă al celor celebri și bogați”, poți să simți eleganța vremurilor de altădată, bogăția și lumea bună de care au fost îndrăgostiți Greta Garbo și Richard Wagner (rezidenți în Ravello), dar și André Gide sau Franz Liszt.

Traficul e un subiect care poate ar merita un capitol de sine stătător căci toată coasta e, practic, săpată în munte. Din ziua în care am ajuns și până în ultima zi, nu am încetat să mă minunez de ce au putut oamenii ăia să facă acolo într-un mediu nu foarte prietenos. Cum și-au săpat ei casele în stâncă, cum le-au cocoțat una peste alta în vârful muntelui, cum au reușit să facă drumurile alea pe care doar ei pot să conducă la fel de relaxați ca pe o autostradă și lista poate continua la nesfârșit.

Primul șoc în sensul ăsta a venit când am ieșit de pe autostradă, după Napoli. Din bogăția celor două-trei benzi pe sens ne-am trezit astfel, în sătucul Corbara, unde străzile, deși aveau două sensuri, erau late cât o uliță. De cealaltă parte a muntelui, în zona turistică, drumul e la fel de îngust și, în primă fază, periculos, doar că merge de-a lungul coastei și trece prin toate stațiunile.

Poți lua un autobuz – sunt dese și ieftine – dacă vrei să nu-ți mai bați capul cu parcările sau cu condusul. În unele locuri, de-a lungul coastei, drumul e atât de îngust că abia are loc pe el un autobuz. Cei mai conștiincioși șoferi de autocare claxonează în curbe, însă majoritatea sunt atât de relaxați că nu mai simt nevoia s-o facă.

Din cauza asta se creează ambuteiaje și e mai indicat să iei un vapor pentru a te deplasa între stațiuni, deși priveliștea de pe uscat o bate pe cea de pe mare. Ca să-ți faci o idee, din Ravello în Positano, via autobuz, am făcut două ore, în timp ce cu vaporul 20 de minute până în Amalfi și 10 minute apoi cu autocarul până în Ravello.

amalfi coast
Amalfi coast

De altfel, poți lua vaporul și spre insulele Capri sau Ischia tot din Amalfi sau Positano. Tot într-un autobuz, din Amalfi spre Positano, am descoperit una dintre cele mai frumoase plaje: Fiordo di Furore. Un golf mic, ascuns între stânci, pe care e foarte posibil să-l ratezi, își vede de viața lui în timp ce câțiva metri mai încolo și mai sus, șoseaua despre care vorbim mai devreme trece pe deasu-pra mării. Stai, te uiți, te minunezi și aproape nu crezi.

VIAȚA DUPĂ PLAJĂ

Un alt lucru minunat la coastă e că îți oferă și altfel de experiențe pe lângă plajă: urbane, istorice, culturale. Despre Napoli, până să ajung acolo, auzisem două variante la extreme. Prima, venită în unanimitate de la oameni în care am încredere, era că, una peste alta, e un oraș teribil de frumos. Cea de-a doua, că sunt gunoaie și mafie și ce urât! Mie mi-a plăcut. Cu portul, cu străduțele, cu pizzeriile  – apropo, nu poți pleca de acolo fără să încerci pizza, e locul ei de naștere; mergi pe marguerita, adevărata pizza, cum zic italienii, depășește orice fantezii ar putea să aibă papilele tale gustative.

Am găsit în Napoli un fel de Istanbul italian – mult mai curat, e adevărat, dar la capitolul ăsta bate multe orașe europene, cel puțin pe străzile pe care le-am străbătut noi. În Napoli traficul are o identitate proprie. Pe de o parte nu există (multe) semne de circulație în oraș, astfel că cea mai bună soluție e adaptarea – intuiția sau experiența nu ajută –, iar pe de altă parte, și dacă ar exista, nimeni nu le-ar respecta.

Am înțeles asta după ce, total nedumeriți, observam ca spectatori ai teatrului absurdului cum pietonii traversau senini pe roșu, mașinile făceau dreapta în locuri în care în orice loc de pe planetă ar fi fost interzis, iar cele mai multe semne „de circulație” erau pentru parcări.

O altfel de experiență, de data asta istorică, e Pompeii. Orașul despre care se presupune că a fost înființat în secolul VI sau VII î.Hr., aproape de Napoli, peste care a erupt Vezuviul acum aproape 2.000 de ani, în anul 79, îngropându-l în 4-6 metri de cenușă și lavă. Ce e fascinant e că pentru mai bine de 1.500 de ani nimeni n-a avut habar de existența lui – întrucât cei 11.000 de locuitori au pierit –, abia în 1599, în urma apariției unei scrisori a unui martor care văzuse de departe erupția, l-au descoperit sub cenușă și lavă.

pompeii

În 1748 era complet restaurat, lucrul și mai neașteptat la el fiind faptul că străzile, casele, camerele, chiar obiectele de decor și bijuteriile au fost extrem de bine păstrate atâtea sute de ani sub lavă datorită lipsei de aer și umiditate. E incredibil. Prin metodele folosite pentru excavare, au fost descoperite cele mai emoționante detalii în care lava i-a prins pe locuitori.

Într-unul dintre amfiteatre, într-un muzeu de statui umane redând poziția în care fiecare și-a găsit sfârșitul în lava Vezuviului, poți vedea cum un părinte încearcă să-și protejeze copilul, acoperindu-l cu propriul corp, cum altul, în genunchi, se roagă pentru o minune, cum doi puști au fost prinși de lavă în timp ce se jucau, cum câinele încearcă să-și salveze stăpânul. E înfiorător. Pe de altă parte, e uimitor să vezi un oraș atât de bine pus la punct la acea vreme.

ITALIA, CARA MIA

Cred până în adâncul sufletului că Italia e una dintre cele mai frumoase și mai diverse țări din Europa. Sunt convinsă chiar că, într-o altă viață, am fost una italiana vera, cu sânge fierbinte, forme rubensiene, părul de abanos prins în coc și umeri obraznici. Că am trăit undeva într-un sat izolat în care viața are propriile reguli și mulți copii mi-au zis „mamma mia”.

mamma mia opener 3

Sau poate am văzut de prea multe ori „Malena”, al lui Giuseppe Tornatore, altfel nu-mi explic atracția magnetică a țării care mă lasă de fiecare dată fără cuvinte. Și, după ce am văzut Roma, Milano, Lacul Como, Veneția, Florența, Toscana toată, credeam sincer că nimic nu mă mai poate mișca. Am greșit. Coasta Amalfitană e perfecțiune. E foarte posibil ca sătucul ăla din altă viață să fi fost Ravello, mă gândesc acum, sau poate unul și mai izolat, în care, într-adevăr, ajung doar norocoșii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here