Pe 20 octombrie a debutat în București, pentru a 27-a oară, Festivalul Național de Teatru. Cu o medie de 9 spectacole pe zi, cu 91 de reprezentații în cele 11 zile de Festival, cu cele 7 expoziții la care se adaugă 25 de lansări de carte și două producții proprii ale FNT, ediția din acest an este cea mai amplă din istoria acestui fenomen cultural care a câștigat notorietate atât în rândul publicului român, cât și dincolo de granițe.

Dacă mai ai nevoie de motive ca să te convingi că trebuie să mergi la Festival, ți-am pregătit un interviu cu George Albert Costea, pe care-l vei vedea în mai multe spectacole din cadrul FNT.

1. Unde te vedem în cadrul Festivalului Național de Teatru de anul acesta? Povestește-ne mai mult despre rolul/rolurile pe care le faci?

La această ediție a FNT au fost selectate trei spectacole în care joc. Deșteptarea primăverii, de Frank Wedekind (regia Vlad Cristache, la Teatrul Mic, pe 20 și 21 octombrie), este primul dintre ele. Deși un text clasic, de secol XIX, reprezentativ pentru expresionismul german, această piesă este surprinzător de actuală ca problematică. Părinți care nu discută deschis și onest despre sexualitate cu copiii lor deveniți adolescenți, încercând să păstreze un ideal tembel că „barza aduce copiii și le dă drumul pe horn”, profesori adepți ai unui sistem de educație anacronic, bazat doar pe acumulat cunoștințe, în care elevii nu au voie să pună întrebări sau să le fie cerută opinia (vă sună cunoscut?), iar la mijloc un grup de elevi, băieți și fete, care se străduiesc să înțeleagă ce se petrece cu corpurile și mințile lor, încercări care uneori se termină tragic. Personajul pe care îl joc, Moritz Stiefl, este o victimă a bullying-ului colegilor (cu o unică excepție, prietenul său Melchior), a dezinteresului profesorilor și a obtuzității părinților care văd succesul școlar reflectat doar în note cât mai mari (din nou, sună familiar?) . Urmează Dorian (regia și coregrafia Oana Rasuceanu, la Teatrul Odeon, 22 și 23 octombrie), primul meu spectacol de dans de tip one-man show. Spectacolul este o pledoarie pentru a face pace cu trecutul, a spune și a acționa la timpul potrivit și de a trăi cât mai curajos clipa prezentă… pentru că Dorian află că mai are de trăit doar 24 de ore. În fine, în Dacă am gândi cu voce tare, de Adnan Lugonic (regia Radu Afrim, montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, care se va juca la Sala Mare a TNB pe 29 octombrie), joc un personaj numit generic Gay, care are o relație cu un bărbat însurat care nu își poate asuma adevărata sa orientare sexuală. Problema coming out-ului în cazul persoanelor LGBTQIA+, foarte delicată de altfel pentru România de astăzi, este doar una din multele teme tabu pe care spectacolul le abordează. Mă bucur că acest show foarte direct, pe alocuri de-a dreptul „in your face”, se va vedea la București, pe ceea ce informal este cunoscută drept „Prima Scenă a Țării”. 

2. Care a fost cel mai greu rol pe care l-ai făcut vreodată și cum ai reușit să… izbândești?

Cel mai greu rol este mai mereu cel pe care urmează să îl lucrezi – pentru că nu știi niciodată ce va ieși și dacă vei fi mulțumit de tine. Dar v-aș putea spune, poate, despre cel mai complex pe care l-am făcut. Deși un rol secundar, Baby John, în musicalul “West Side Story” în regia lui Răzvan Mazilu, în 2014 la Teatrul Odeon –  a însemnat, de fapt, să fiu parte a unei producții cu aproape 100 de artiști pe scenă, cântat live (dupa zeci de ore de pregătire muzicală), acompaniați de Orchestra de Tineret a României, condusă de Gabriel Bebeșelea, unul din cei mai promițători tineri dirijori români, cu multe momente de coregrafie (alte zeci de ore de repetiții), plus un regizor-coregraf super exigent și perfecționist. Sounds like a challenge? 🙂

3. Dacă mâine ai putea să-ți alegi orice rol îți dorești, ce ai alege și de ce?

Eu nu îmi doresc un rol anume. Ce aș face cu el dacă spectacolul ar ieși prost, de exemplu? Îmi doresc mai degrabă roluri în care să simt că risc ceva, în care sunt nesigur, în care să pot descoperi un alt posibil „eu” și să lucrez în echipe în care să mă simt motivat, cu regizori care să îmi dea încredere că ce aș putea face este relevant și semnificativ.

George Albert Costea

FOTO: Cristi Floriganta

4. Povestește-ne o întâmplare haioasă/bizară/inedită din timpul unui spectacol?

Acum câțiva ani, la o reprezentație cu O scrisoare pierdută la Teatrul Național din Craiova, în care jucam Nae Cațavencu, în timpul destul de celebrului monolog din Actul III în care Cațavencu deplânge soarta „țărisoarei lui”, regia presupunea ca publicul să fie filmat live și proiectat pe fundalul scenei. În sală erau elevi aduși de profesori în cadrul programului Școala Altfel. Când o sală plină cu 600 de tineri s-a văzut proiectată mare cât China pe toată scena a început, bineînțeles, haosul, iar după câteva minute directorul teatrului, care era în același timp și regizorul spectacolului, a oprit reprezentația, le-a tras un perdaf zdravăn, iar până la final nu s-a mai auzit nici musca. Nu îi învinovățesc nici pe unii, nici pe alții, dar cred că momentul a fost dovada vie că tehnologiile media, inovative trebuie folosite cu multă prudență, că între intenție și realizare e ceva drum de parcurs și că teatrul rămâne, în ultimă instanță, un loc viu, un mediu de întâlnire nemijlocit între actori și spectatori și, cel mai important, mereu imprevizibil.

5. Cum îți potolești emoțiile înainte de a se ridica cortina? 

Am fost sfătuiți în școală și am observat că funcționează să nu luptăm împotriva emoțiilor, ci să ne concentrăm mai degrabă pe ce avem de facut în scenă, așa cum am repetat sau în funcție de ce se întamplă viu acolo. Dacă totuși simt că am emoții prea mari, încerc să schimb ceva aproape insesizabil în text sau mișcare, să mă privesc din exterior pentru a vedea în ce context mă găsesc și să mă racordez la realitatea imediată din jurul meu. Dar ce ciudat, în niciunul dintre spectacolele în care joc în acest moment nu se ridică și nu cade nicio cortină. 🙂

6. Cum ai convinge generația Z, cea etern cu nasul în smartphone, să vină la teatru?

Evit să etichetez în termeni categorici o generație sau alta – cred că mulți dintre noi ne surprindem cu telefoanele în mână scroll-ând febril minute în șir sau chiar ore. Trebuie să intrăm într-un dialog cât mai direct cu cei mai tineri spectatori (iar mediul online poate fi un suport pentru aceasta, și nu un impediment), profesorii și părinții să le propună spectacole care au șanse mai mari să îi intereseze, teatrele să dezvolte departamente specializate de pedagogie teatrală, pentru că teatrul este un mediu care poate și educa, nu numai distra, și ne poate face pe toți mai buni, mai conciliabili și, nu în ultimul rând, mai civilizați.

7. Dacă n-ai face teatru, cu ce altceva ți-ai ocupa timpul?

Nu știu dacă acum „îmi ocup timpul” cu teatrul, pentru că mă simt în continuare pasionat și interesat de această lume și îmi doresc să continui pe acest drum. Statisticile spun că, cel puțin în ceea ce privește actorii sau regizorii, cei care la un moment dat, din diverse motive, nu mai practică efectiv meseria, rămân totuși să lucreze în domenii conexe teatrului. Probabil că aș urma trendul acestor statistici. 🙂  

George Albert Costea

FOTO: Cristi Floriganta

8. Care sunt calitățile care transformă un actor de teatru bun într-unul foarte bun?

Întotdeauna când vine vorba de departajări între actori intervine și un factor subiectiv, pe care nu avem cum să îl ignorăm. Probabil totuși că diferența o face talentul – pe care eu îl traduc prin capacitatea unui actor de a face un rol cât mai specific, în drumul pornit în general de la text spre „personificare” (ideea aparține profesorului și regizorului David Esrig). Și ar mai fi un aspect absolut esențial: disciplina.     

9. Cum se derulează o zi de muncă în ”meseria” de actor?

Ceea ce poate fi fascinant și, în același timp, contradictoriu este că actorii nu prea au un program fix și previzibil. Se poate ivi o zi liberă în mijlocul săptămânii sau poți lucra fără pauze timp de o săptămână sau două (mai ales în preajma unei premiere). În mod obișnuit, repetițiile (care pot fi în jur de 6-8 ore pe zi) sunt în prima parte a zilei, iar seara… spectacol. Dar, desigur, inspirația – adică o idee pe care vrei să o testezi la următoarea repetiție sau reprezentație – poate apărea în cele mai neașteptate momente. Tot muncă este și aceea, nu? 🙂

COVER FOTO: Adi Bulboacă

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here